Cele două prietene

Cele două prietene nu s-au revăzut de optsprezece ani.

Ultima oară când s-au văzut, era frig, fiind luna ianuarie. Una dintre ele era în trecere prin oraș. Cealaltă locuia pe atunci pe avenue de Ménilmontant și își dusese prietena la un mic hotel din apropiere care costase o sută de franci. Cea care era în trecere n-avea o sută de franci. Prietena ei de la Paris îi plătise camera, iar ea nu-i restituise niciodată cei o sută de franci.

Cea care mai mult nu dormise într-o cameră de hotel ieftin într-o noapte de ianuarie de acum optsprezece ani are o amintire vie a acelei nopți. Sincer, nu dormise de loc. Privise pe fereastră crengile goale ale castanilor până la miezul nopții. Când se săturase de privitul lor pe fereastră, se culcase în pat și privise umbrele lor care tremurau pe pereții camerei. Își amintește la fel de viu patul în care stătuse culcată. Era apretat și poseda o pernă lunguiață de forma unui tub umplut cu ceva ce mirosea a fân. Iarbă de mare, probabil, bănuise. Nu văzuse și nici nu încercase până atunci așa ceva sub cap. Mirosul de apret și de alge al patului îi evocase ideea de spital. De asemenea frigul din cameră de îndată ce scotea un braț deasupra cuverturii, orașul care părea atât de afară. A doua zi urma să plece la Montreal. Parisul era doar o oprire de o noapte, o boală foarte scurtă.

Apoi pe la două sau trei spre dimineață, camera alăturată se populase de voci și muzici africane. Imposibil de spus prin perete exact din care țară din Africa, dar dintr-o țară mai fericită, după ce se auzea, decât Franța. Sau poate că oamenii care cântau și petreceau în camera alăturată își aminteau doar acea țară fericită care nu mai exista. Sau erau fericiți pentru că își aminteau ceva care odinioară le aparținuse. Sau se prefăceau că sunt fericiți pentru a evita să fie nefericiți.

Din acea noapte de ianuarie, de fiecare dată când auzea sau citea acest cuvânt, Paris, celei care revenise după optsprezece ani, îi veneau în cap un pat alb și sec care mirosea a spital, crengile goale de castani și muzica unor tobe din Africa.

Cea care era la ea acasă cu soțul ei de atunci și cu cei doi copii ai lor nu are o amintire la fel de vie a acelei nopți de acum optsprezece ani. Cei care stau la ei acasă nu au de ce să-și amintească nenumăratele nopți petrecute în aceleași paturi. În schimb cei care sunt în trecere își amintesc bine fiecare noapte fiindcă nopțile lor nu seamănă între ele. E greu de spus cum e mai bine. În privința asta, fiecare prietenă avea părerea ei.

Cea care locuia la Paris pregătise ceva de mâncare pentru prietena ei care se afla în trecere, asta își aduce aminte, și stătuseră de vorbă în bucătărie, cu fereastra deschisă, pentru că tigaia scotea fum și șunca prăjită mirosea a șuncă prăjită. Vorbiseră despre lucrurile obișnuite despre care vorbesc oamenii. Despre ce vorbiseră exact ? Imposibil să-și amintească. Despre cum era vremea la Paris ? Despre viață ? Foarte probabil. Își amintește că își cazase prietena la hotel, pe propriile speze, pentru că soțul ei de atunci avea niște invitați în seara aia și în apartamentul lor minuscul, n-avea unde să o culce. Dar nu-și mai amintește cine erau invitații și de ce veneau în vizită. Soțul ei nu era acasă când ele vorbeau la bucătărie și nici nu apăruse înainte s-o conducă pe prietena ei la hotel. Prietena ei trecuse astfel prin Paris și nici măcar nu făcuse cunoștință cu soțul ei. Sau venise tocmai când ele plecau și își dăduse mâna cu prietena ei în hol, pe când își încălțau cizmele ? Nu-și mai amintea ce se întâmplase de fapt. Nu-și mai amintea decât că se făcuse o groază de fum în bucătărie și că aerul care intra pe fereastră de afară era congelat.

De data asta, după optsprezece ani, cele două prietene și-au dat întâlnire la Porte de Bagnolet, unde prietena care locuiește în continuare la Paris ocupă un apartament la etajul al patrulea al unui imobil cu acoperiș verde. Locuiește aici de ani buni. Furtuna care a măturat orașul spre sfârșitul zilei a început deja să se stingă când prietena ei iese de la stația de metro. Nu mai plouă. Câteva picături sunt purtate încă de vânt din inerție. Mai tună odată, dar fără convingere, din reflex. Cerul se luminează și noaptea care părea iminentă se răzgândește și pleacă la țară. Soarele strălucește din nou.

Prietena care așteaptă privește în lungul străzii. Prietena care iese din curtea imobilului cu acoperiș verde se întreabă dacă își va recunoaște prietena. Prietena care așteaptă își închide umbrela. Prietena care iese pe stradă o deschide pe a ei. E șapte, își spune cea care așteaptă. A zis la șapte. Pe unde-o fi ? Am întârziat puțin, își spune cea care e în mișcare. Dar nu mai mult de cinci, zece minute.

- Nu te-ai schimbat de loc, zice prietena care se apropie din direcția sensului giratoriu. Doar că ai părul scurt.
- Nici tu nu te-ai schimbat de loc. Optsprezece ani !
Cele două prietene se îmbrățișează.
- Vino sub umbrelă, o să te uzi.
- Da de unde, nu mai plouă. Să vezi când am plecat cum turna ! Acuma nu mai sunt decât câteva picături. Las că-i bine, era cam cald oricum.
- Fii atentă ce faci ?! Era să te calce o mașină ! Ai grijă cum traversezi !
- Aoleu, ai dreptate.
- Auzi, e cineva pe la mine. Un fel de iubit, n-am putut să-l dau afară. Îmi ia câinele la el cât sunt eu plecată. Dar e un tip autist, n-o să ne deranjeze.

Cele două prietene ajung la poarta imobilului. Pătrund în curtea interioară. Apoi iau ascensorul. E o cutie strâmtă în care sunt nevoite să stea prea aproape una de cealaltă. Imposibil de făcut conversație ușoară. Totuși prietena care e în trecere încearcă.

- De cât timp stai aici ? Îți cunoști vecinii ? Sunt simpatici ?
- Nu, stau aici de șase ani și nu cunosc pe nimeni. Doar o babă căcăcioasă care-mi face mereu scandal din cauza câinelui.

Au ajuns în fața apartamentului. Prietena care locuiește în el intră prima și o poftește pe cealaltă înăuntru. Un hol lunguieț. Pe peretele din dreapta e o hartă istorică. Pe o măsuță, ceva de epocă. Modă. Cultură. Apare iubitul autist și se prezintă cu voce joasă. E slăbuț și poartă plete castanii, ondulate. Va să zică cu ăsta se culcă prietena mea, se gândește cea care a venit în vizită. Oare de ce ? Cât de stranie e viața la Paris. Prietenul prietenei dispare într-una din camerele de dormit pentru a naviga pe internet. Prietenele merg la bucătărie. Cea care e la ea acasă deschide frigiderul și scoate din el o sticlă de vin alb. O deschide. Câinele pe care îl cheamă Max se freacă de gleznele vizitatoarei. Cele două prietene și fox terrierul trec în camera de zi.

Vântul continuă să sufle cu putere și seara devine și mai clară. În fața ferestrei întredeschise crește un arbore înalt. Nu-i castan. Vizitatoarea nu-și dă seama ce pom e dar are un aer de plop. Crengile i se răsucesc în vânt și frunzele argintii pe spate scutură stropii adunați de la ploaie pe marginea ferestrei. Invitata privește îndelung pe fereastră înainte să se așeze. Iată cum vede prietena mea viața, își spune ea. Apoi se scufundă într-unul din fotoliile de velur brun închis. Se vădește mai moale decât își închipuise, așa că aproape că dă cu fundul de podea. În fața ei pe o măsuță joasă e o broscuță de fier forjat cu ochi tăiați dintr-o pietricică roșie care imită rubinul. Poate fi deschisă în două jumătăți simetrice, fiind de fapt o cutiuță în formă de broscuță. Prietena care a venit în vizită o deschide. E goală.

Vântul trântește fereastra și apoi tot el o deschide. Apoi o trântește din nou. Pereții sunt decorați cu fotografii alb negru de vedete de cinema din anii douăzeci. Pe peretele din față sunt de asemenea două tablouri în ulei reprezentând peisaje din trecut. Câteva reproduceri după Daumier sau Picasso, omul ăla călare, cu o lance, care vrea să fie Don Quijote. Pe un scaun sculptat atârnă o bucată de brocart. Parcă am fi într-un atelier de fotograf, își spune vizitatoarea.

- Ți-ai făcut deja bagajul ? Pot să te ajut cu ceva ? întreabă ea.

Prietena ei de la Paris pleacă la Los Angeles a doua zi la cinci dimineața. Nu vroia să rămână singură la Paris când toți prietenii ei sunt plecați în vacanță, iar cei doi copii sunt la tatăl lor. Așa că s-a hotărât să plece și ea. Merge în vizită la sora ei. I-a spus asta la telefon când au vorbit acum două ore. Prietena care tocmai ajunsese la Paris a fost un pic dezamagita dar s-a grăbit să schimbe două metrouri ca să vină încoace.

- Totul e gata. Doar atât că nu știu cum o să ajung mâine la aeroport la ora aia imposibilă. O să iau un taxi, bineînțeles.

Cele două prietene beau un pahar de vin și fumează o țigară. Cea care e în trecere nu mai fumează de zece ani, dar găsește că nu e momentul să-i împărtășească asta prietenei ei de la Paris. Așa că tușește când își aprinde țigara și după două fumuri, o ia cu amețeală. Max fuge de ici colo.

- Tu te vopsești ? întreabă cea care a fost brunetă.
- Cum să nu, altfel aș fi căruntă, îi răspunde roșcata.
- Și eu, de un an. Mie nu mi se părea că arăt prost cu părul gri, dar băiatul meu ăl mic mi-a zis vara trecută, mamă, vopsește-ți și tu părul. Arăți ca o babă de șaizeci de ani. Așa că l-am ascultat. Poate că la școală colegii își băteau joc de el din cauză că maică-sa arăta ca o babă ?
- Care babă ! Ești mai tânără ca mine.
- Și soră-ta ce mai face ?

Cele două prietene au amândouă surori cu mult mai mici decât ele. Când erau tinere și surorile lor niște copii de care ele aveau uneori grijă, asta le apropia.

- Dragă, a ajuns mamă de familie, e insuportablă. S-a îngrășat îngrozitor și nu iese niciodată și nu face nimic, nimic. Și bărba-su la fel, stă toată ziua cu nasul în calculator. O să mă plictisesc de moarte. O să mă duc în fiecare zi cu copiii ei la piscină și o să mă plictisesc.
- Atunci de ce te duci ?
- N-am ce face. Nu pot să rămân singură la Paris, e prea deprimant. Fără prieteni, copiii mei sunt în vacanță cu tatăl lor, cu cine să ies ? Și să știu că în timpul ăsta ei se distrează… Știi ceva ? Când l-am dat afară pe tatăl copiilor, eram sigură că o să se întoarcă la mine în genunchi. Și cu al doilea soț, arhitectul, am pățit la fel. Eram sigură, sigură că n-o să poată să stea nici o săptămână fără mine. Ei bine, nici unul nu s-a întors. Ca să vezi. Și de când a plecat al doilea, am o depresie îngrozitoare. Așa că mai bine plec, nu e ni-meni la Paris vara.

Ce idee să vin s-o văd, își spune prietena care e în trecere prin oraș. Ce-mi închipuiam c-o să găsesc, după douăzeci de ani ?

- Și tu ? De când ai divorțat, tot singură ești ?
- Păi da.
- Știi ce spun francezii, mai bine singur, decât prost însoțit.
- Și băiatul ăsta care o să aibă grijă de Max ?
- A, cu ăsta nu-i nimic. Nici nu știu prea bine ce face la Paris. Mai zugrăvește câte o casă, mai pleacă înapoi în România…

Prietenele beau încă un pahar de vin. Conversația se îndreaptă spre cărți, politică, obiective turistice pe care prietena aflată în trecere prin oraș nu trebuie să le rateze. În sfârșit vizitatoarea se ridică și își ia rămas bun de la prietena ei și de la Max. Prietenul care nu e nimic mai mult decât un îngrijitor de câini murmură ceva inaudibil.

Cea care pleacă a doua zi la Los Angeles își conduce la metro prietena care va rămâne în continuare la Paris. S-au scuturat și ultimii stropi de ploaie. Nu mai e nevoie de umbrele. Cele două prietene se îmbrățișează.
- Sper să ne mai vedem, spune prietena care rămâne la Paris. Nu ?
Cea care pleacă la Los Angeles râde.
- Să te distrezi și nu uita să te duci la librăria aia de care ți-am zis, Shakespeare’s, n-o rata.
- O să merg, minte prietena ei.
Bruneta coboară treptele de la metro pe care furtuna a depus ambalaje ude de țigări și batoane de ciocolată. Roșcata se îndepărtează și traversează strada. Cerul e încă luminos, dar mașinile rulează deja cu farurile aprinse.

Noi jocuri pentru fete

Toata lumea are impresia ca doar baietii sunt cei care sunt acaparati de jocuri online, dar se pare ca nu este chiar asa. Pe piata incep sa apara din ce in ce mai multe jocuri pentru fete, semn ca si domnisoarele incep sa fie atrase de relaxarea din fata calculatorului. Si de ce nu? Pentru ca si ele merita cateva minute de relaxare si chiar cateva minute educative, pentru ca aceste jocuri pentru fete sunt de foarte multe ori si edicative si te invata cum sa deprinzi anumite caracteristici pe care mereu ti le-ai dorit sa le ai.

Si parintii incearca sa foloseasca acest lucru pentru copiii lor si nu este un lucru rau. Pentru ca fetitele vor invata dinverse lucruri pe care sa le foloseasca in viitor. De exeplu, sunt anumite jocuri pentru fete care le invata cum sa isi asoteze inca de cunt sunt mici hainele, sau cum sa numere, sau cum sa potriveasca culorile. Toate acestea reprezinta un real avantaj pentru ca isi dezvolta imaginatia, iar mai tarziu, vor deveni, de ce nu, mari desingeri vestimentari, pentru ca deocamdata, in Romania sunt foarte putini designeri care au reusit sa paraseasca granitele tarii si sa isi impuna punctul de vedere in marile capitale ale modei. Peste cativa ani cine stie, ajutate inca din copilaria de astfel de jocuri, vom avea fetite care vor reprezenta tara la nivel inalt.

Similaritati (sau cum ar spune altii - similitudini)

Dupa o noapte la fel de grea ca si ultimele 4 din viata mea.. cu febra.. ceaiuri.. medicamente.. otzet si alte chestii babesti.. m-am imbracat dimineata si am purces constiincios catre Casa Big Brother (actualul sediu Kanal D) .. la munci. Pe drum.. in metrou am observat diferite chestii funny ! Indiferent unde privesti in jurul tau vei gasi similaritati mai mult decat amuzante, mai mult decat expresive, mai mult decat reale. Incepand de la Tava pisicii … unde prin multe multe boabe de nisip vezi cate un rahat … cam asa e si in viata, printre multi oameni obisnuiti observi din loc in loc cate un rahat. Diferenta o face politica.. unde printre multi rahati vezi din cand in cand si cate un graunte de nisip care se straduieste sa nu fie acaparat de cel putin unul din rahatii astia mari si puturosi (sa-mi scuzati analogia). In orice petic de iarba din Bucuresti vei gasi fara doar si poate cel putin o doza, un flacon gol, sau in cazurile mai grave o seringa.. dar intotdeauna unde e putina verdeata trebuie sa fie si gunoi. Asa e si in viata.. daca arunci bine ochii prin metrou nu exista vagon in care sa nu fie o pramatie … aici exemplul e foarte complex ! incepand de la manelistii notorii care nu ar iesi deloc in evidenta daca nu ar asculta maneaua la maxim pe difuzorul telefonului, pana la betivii de doi lei (cu varste variate) care sunt atat de muci incat fac pe ei. Evident exista si gropi de gunoi unde abia daca observi un smoc de verdeata crescut .. razlet intr-un loc unde pamantul nu e atat de toxic.. similaritatea am putea spune spune ca sta in cuiburile interlope din cartierele marginase sau din separeurile cazinourilor.. sau stiu eu alte locatii ferite de soare. Ajuns la televiziune mi-am facut un ceai fierbinte mi-am aprins o tigara si m-am asezat pe treptele de la intrare. Mi-am amintit de emisiunea lui Bobby in care s-au discutat vrute si nevrute despre bloguri branduri de blog relatiile din blogosfera si tot felul de alte lucruri. Ma gandeam ca nu exista nici macar o zi din viata mea in care sa nu am parte de o disputa. Si daca stau toata ziua in pat acasa.. trebuie sa existe un messenger sau un telefon sau un mesaj care sa ma scoata din sarite si sa ripostez.. ma gandeam ca si daca as fi singur pe munte cu siguranta l-as lua la tranta pe cici :) sau m-as certa cu mine insumi pt cine stie ce chestii uitate. E ca atunci cand privesti un tablou .. sau o masina sau o femeie .. sau un barbat .. sau o sculptura sau o cladire.. Nu va exista nimic perfect .. intotdeauna (chiar daca dupa studiu amanuntit) vei gasi parti cenusii si parti colorate.. vei gasi contradictii si imperfectiuni. Pana si in cana cu ceai gasesc ceva asemanator cu viata. E fierbinte.. e linistitor.. e negru.. DAR e amarui ! dar il beau pt ca .. se spune ca face bine :) Cautati 5 obiecte in jurul vostru si incercati sa le faceti o scurta descriere.. veti vedea ca va descrieti de fapt viata.. in orice loc si oriunde gasim astfel de similaritati.

Amintiri - Turnul

O buna bucata de viata am trait-o in Medias, oras vechi ce inca poarta bine imprimat izul Medieval. S-au pastrat o parte din zidurile unei fortificatii ale orasului, o alta parte a fost restaurata impreuna cu turnurile ce marcau intrarile. Unul din turnuri a devenit o renumita cafenea iar unul dintre ele, desi pare incredibil a devenit post de radio.Turnul Forkesch, sau Turnul Aurarilor era unul dintre cele trei turnuri principale ale sistemului de fortificatie al orasului. Este un turn masiv construit intre anii 1494-1534, are trei etaje si acoperis piramidal. Sub acoperis este o galerie de straja din lemn, care iese în consola, iar pe fatadele turnului se pot vedea goluri de tragere foarte inguste. Pana in 1800 turnul avea si un ceas care indica ora prin batai de gong. Etajat in 3 nivele, o terasa si pod constructia reprezinta azi o combinatie superba intre 2 ere: Medieval - Modern. Orificiile de tragere devenite ferestre mici pe fiecare latura la fiecare nivel, trepte de lemn ce scartaie la fiecare pas apasat si podele din lemn masiv mochetate ulterior. Compartimentarea spatiului evident in functie de necesitati.. o incapere jos pentru partea manageriala si contabilitate ce detinea si rolul de birou de relatii cu clientii, un hol si o baie improvizata reusit. Urmatorul etaj continea productia, un fel de redactie cu 3 calculatoare si un studio micutz numit “Boacaza” in care se inregistra. Ultimul etaj era impartit in 2 parti egale. Un hol larg cu masa si scaune care se limita in treptele ce duceau sus pe terasa turnului si a doua jumatate care la randul ei era impartita in 2 studiouri din care se emitea in permanenta. Studioul 1 cu pupitrul de dj si tot tehnicul necesar si studioul 2 pt invitati, stiristi sau emisiunile cu mai multe voci. Imi amintesc primele impresii cand m-am angajat la Radio Medias.. mi se parea foarte ciudat sa gasesti intr-un turn istoric un sediu de radio. Cel mai placut moment din tot timpul petrecut in Turn era evident cafeaua de dimineata bauta sus pe terasa la inaltime. Vedeai tot orasul de acolo. Rasaritul soarelui sau apusul lui se zareau intr-un mod cu totul si cu totul deosebit de sus. Simteam adierea vantului in permanenta si aveam mereu impresia ca locul asta e o sursa nemasurata de inspiratie. Terasa nu avea pereti deloc. Era plasata pe stalpi din lemn si sustinea un acoperis inalt si ascutit sub carea se forma un pod intunecat. Seara si noaptea vedeai toate luminitele orasului. Puteai spune cand “Orasul doarme” dupa luminile aprinse pe care le vedeai. Vis-a-Vis de turnul radioului (pe latura externa fostei cetati) se afla Catedrala iar langa biserica Scoala Sportiva cu terenurile pe care mai mereu era ceva agitatie si pista de alergare, o mandrie a orasului. Sunt amintiri placute si amintiri neplacute ca in fiecare loc prina care ne petrecem o parte din viata. Dar ideea personalizata a Turnului va ramane mereu scrijelita in pergamentele sufletului meu.

Despre suflete

.. am deschis ochii speriat.. in doua clipe am uitat ce visasem.. dar simteam inca vibratiile psihice in fiecare capilar. M-am aplecat si am luat o gura sanatoasa si acidulata de suc parca pt a spala senzatia aceea nedorita. Mi-am imaginat foarte sumar ce avem de facut in ziua aceea.. Cu o zi in urma purtasem o discutie cu un batran despre viata si despre suflete. Imi spunea sa deschid ochii chiar si atunci cand imi sunt deschisi, caci lumea din jurul meu poate arata altfel si ca isi schimba fata cu fiecare pas pe care il facem pe trotuarul prafuit. Sa privesc dincolo de ochi ..pt ca sufletele sunt mereu altfel si mereu ratacite in alte locuri decat ar trebui. Sa tot fi avut vreo 75-80 de ani. Purta o pereche de bascheti amarati in picioare, o pereche de pantaloni de stofa si un sacou ce probabil prinsese inceputurile erei comuniste. Era a doua sau a treia oara cand l intalneam. I-am dat cate 2 lei de fiecare data cand l-am intalnit dar nu mai schimbasem niciodata cuvinte. Poate doar “Ia taica sa ai de paine” si un “Multumesc”. De data asta l-am rugat extrem de brusc sa-mi povesteasca despre tineretile lui. Si-a dus mana in care avea o batista antica la frunte, si-a sters broboanele si a oftat. - Am crescut la munte .. taica in Apuseni ! de era bradul falnic, stejarul cat 7-8 brate si cantau pasarelele in locurile in care ma jucam. Apoi a venit razboiul si am trecut vremuri grele. Parintii mi-au murit amandoi in lagar, sau cel putin asa cred. Dupa razboi am venit in Bucuresti si m-am angajat fierar la un atelier. (…) Invatasem in razboi cum se topesc metalele si cum sa le prelucrez.. am lucrat 9 ani in atelierul acela apoi am facut scoala de ingineri si m-am angajat in fabrica (…) Am construit poduri (…) M-am casatorit cu o fata cu parul negru ca taciunele si ochii albastrii ca cerul.. (pe obraz i se scurse o lacrima) , am facut 2 copii. Unul e plecat in Australia iar celalalt a murit acum 2 ani intr-un accident. Sotia s-a stins acum 13 ani de leucemie. Si am ramas singur singur… Apoi mi-a vorbit despre oameni, despre ce a ajuns societatea si despre sistemul care a ajuns multicolor dar mucegait si despre sufletele oamenilor. Despre ce simti cand privesti un copac tanar si ce simti peste 20 de ani cand il vezi falnic ca apoi peste alti 15 ani sa vezi ca l-au taiat. Despre ce simti cand vezi in fata unui vanator o caprioara murind .. si din ochi se scurge doar spaima. Am vorbit cateva ore .. Mi-a ramas un gust amar dupa discutie, si-mi parea rau ca l-am intrebat, sau poate ca ii facusem un bine.. sa mai vorbeasca si el cu cineva. Iar eu invatasem 1000 de lucruri. De fapt invatasem sa le privesc altfel. Astazi ma trezisem asa cum spuneam mai sus cu intrebarea Ce am de facut azi ? Dar nu reuseam sa adun sumar toate targeturile mele marunte la un loc. Mintea imi continua discutia cu batranul… imi tot reveneau fragmente din discutie .. M-am gandit la sufletele oamenilor.. si la ce ar trebui sa privesc la fiecare pas pe care-l fac. Tot drumul pana la televiziune am studiat oamenii si mi-am imaginat unde ratacesc sufletele lor.. sau unde vor rataci de azi inainte, m-am gandit cat de crunt este sa vezi cum lumea din jurul tau se schimba in cateva decenii atat de mult. Ma intrebam daca e bine sau rau.. m-am intrebat care sunt valorile generatiilor noastre si care erau valorile batranului. Am privit batranetea altfel din acea zi. Mi-am dat seama ca batranul vorbea intr-adevar despre “Suflete”. Despre suflete ratacite…

rapped in my own life (Captiv in propria mea viata)

In metrou.. venind spre casa dupa o zi identica cu cele ce au trecut de doua luni incoace … m-am gandit doar la faptul ca sunt impietrit intr-o rutina. O rutina complexa care contine tot felul de artificii colorate dar care privite in ansamblu nu reprezinta decat o simetrie perfecta si o repetitie interminabila. Fiecare zi seamana cu cea din urma ei, fiecare saptamana seamana cu cea care a trecut … sa nu mai vorbim despre lunile si anii care trec si au acelasi curs repetitiv spre diferite puncte prestabilite si spre targeturi atat de asemanatoare. Incepand de la cafeaua de dimineata la materialele (vocile) inregistrate zi de zi, de la locatiile in care imi petrec fiecare zi si pana la cluburile de weekend in care innec stresul cumulat pe parcursul unei saptamani. Am inceput sa observ aceeasi oameni in metrou, sa recunosc fetele in functie de ora. Daca plec la 18:00 .. un set de oameni daca plec la 20:30 alt set de oameni dar de fiecare data sunt aceeasi, cu mici diferente nesemnificative. Am ajuns sa ma intreb .. daca nu vad pe cineva mai multe zile la rand c s-o fi intamplat cu persoana respectiva. Aceleasi chestii cumparate de la kioshk, aceleasi ziare citite, aceleasi stiri imbecile.. aceleasi obiceiuri tampite. Chiar daca mai vad un film, sau mai citesc o carte in ansamblu fac exact aceleasi chestii in fiecare luna ! aceleasi chestii in fiecare an. Mi-e dor de fratele meu si de perioada in care ne urcam in masina si plecam ! unde ? in Europa.. in Romania .. oriunde numai sa nu prindem muschi si licheni in locuri batatorite. As vrea sa am puterea psihica si financiara sa plec in lume sa studiez locuri noi, sa descopar civilizatii, sa cunosc oameni de diferite natii si sa invat alte culturi. As vrea sa pot oricand sa zbor spre alte continente fara sa ma gandesc la urmatorul deceniu al vietii mele care-mi va hotara statutul in viata asta de rahat. As vrea sa nu depind de nimeni si nimic… sa am iar puterea sa las tot si pe toata lumea sa fug in lume, dornic de experiente si intamplari. Totul devine un mare punct rosu pe care stagnez. Stau pe el ca un ganditor veritabil si ma ridic din cand in cand mai fac doua ture de punct mai sar sperand sa dezmortesc orizontul si sperand ca atunci cand picioarele mele vor atinge podeaua punctul acela sa aiba alta culoare. Toata viata noastra e o rutina. An de an ne indreptam atentia catre anumite perioade… sarbatorile - agitate, concediile - scurte si amagitoare, cautam evolutie profesionala, cautam sa facem bani ! multi bani ! foarte multi bani ! sa facem ce cu ei ? sa ne cumparam electronice sau sa-i spargem in 2 saptamani printr-o statiune amaruie de pe la noi sau pe tarmul bulgaresc… avem cu totii aceleasi vise cenusii, aceleasi nume imprimate in mintile noastre atat de controlate. Vreau sa pot trai 6 luni in Tara de Foc iar urmatoarele 6 luni sa le petrec pe un Vas undeva in nordul europei studiind.. focile ! vreau sa sar azi cu coarda in austria ! maine la cascada Niagara ! Dar nu.. am sa dau “Publish” .. am sa recitesc intreg postul, voi ofta la fel cum fac de fiecare data si maine voi merge iar la munca asa cum o spune rutina .. voi fi maine cu siguranta intr-unul din cluburile bucurestene ca apoi sa hibernez toata duminica si luni iar de la capat. … o specie atat de tipica.. incat ar fi de ajuns ca extraterestrii sa studieze 100 de exemplare de pe pamant pt a stabili obiceiurile si pt a scrie o enciclopedie. Suntem o specie care traieste de cateva decenii o Rutina… Suntem prinsi si inchisi in propria noastra existenta ingraditi de conditii atat de banale incat ar rade de noi orice alta specie evoluata. Bucuriile vietii sunt marunte si limitate .. Nu ne putem bucura de tot ceea ce are de oferit Planeta asta a noastra … Crunt ! Trapped in my own life